Când pun tot ce simt pe hârtie, mă eliberează. Mă împuternicește în același timp. Las o bucată din mine, iar în interiorul meu acea bucată s-a schimbat. Scriu cum sunt și sunt cum scriu. Se afectează una pe alta. Poate să fie sclipici sau cel mai întunecat întuneric. Care poate e al meu sau l-am învățat în toți anii cât am stat acasă. Uneori la câțiva mulți ani mai recitesc ce am scris demult. Și mi-e rușine. Că am fost persoana care am fost. Că am simțit/trăit/împărtășit atât de multă ură și furie și tristețe și disperare. Ultima m-a ajutat și să ajung la speranță. Care m-a transformat în cine sunt acum. Să pot scrie ce simt fără să fie așa mult controlat de exterior. Să fie mai din suflet. Să fie mai pentru mine decât pentru cine ar citi. Să fie raw . Dar fără să lezeze pe cineva sau ceva. Incluzându-mă și pe mine. Cea care nu putea să doarmă până nu a lăsat gândurile astea care nu se mai opreau aici. De la suflet pentru suflet, poate.